Sally Field hè statu ignoratu troppu longu. Pruvazione pusitiva chì in Hollywood hè difficiule di passà 60 è dicenu sempre a parolla carriera senza un suspiru, hà decisu di sorte da u so angulu battendu cù un Oscar in ogni manu. À 69 anni, hà un novu filmu cù u titulu dubbitosu Salutu, Mi Chjamu Doris . Hè una storia di età avanzata in ritardu, è ùn hè micca bella. Ma ella li dà tuttu ciò chì hà, è ùn hè mai stata più soli o più divertenti.
Bonghjornu, U mio nome hè DORIS ★★ .5 Scrittu da: Laura Terruso è Michael Showalter |
Beh, naturalmente, ghjoca Doris. Hè u rollu principale. Doris Miller hè una cuntabile goffa, amata, di Staten Island chì hà sprecatu a so vita pigliendu cura di a so mamma malata, senza mai perseguisce una vita propria. Apparentemente a più vechja impiegata in un ufficiu induve tutti l'altri parenu chì sò appena fora di u liceu, vive in una casa chì esplode cù anni di spazzatura accumulata, passa e so serate manghjendu cù a so migliore amica Roz (una Tyne Daly sprecata) è Roz's odiosu nipote di 13 anni Vivian (Isabella Acres). Assicurata da u fratellu per vende a casa è sola dopu a morte di a mamma, Doris hè bluccata in una vita chì ùn pò esce da u ciclu di risciacquu. Dà un novu significatu micca cumpletu.
Finu à quandu, vale à dì, un oratore motivazionale (Peter Gallagher) a chjama una palla verde di luce girevule è li dà u nervu per piglià l'anca è esse messa. U focu di u so novu scopu hè un schernu ardente nantu à John (Max Greenfield), un bellu direttore d'arte d'uffiziu abbastanza ghjovanu da esse u so nipote chì hè statu appena trasferitu da a plasticità zombie anca di Malibu. Doris porta panni assurdi cù faldine di jitterbug, duie coppie d'occhiali è stracci stampati intornu à a so acconciatura di bugnu. Ghjuvanni hè ancu abbastanza stranu: un omu cresciutu chì hè in traccia di beie Luna Turchina è stà à sente brutta musica assurdante. Prestu Doris piglia u traghettu di Staten Island è dui treni di a metropolitana per ghjunghje à un cuncertu di rock moronic in Williamsburg, Brooklyn, da Baby Goya è l'invernu nucleare. Doris s'assumiglia à Holly Golightly in strada per una festa di Halloween, ma à nimu li importa. In fattu, in pocu tempu ella posa per u novu CD cover di u gruppu.
Tuttu què hè evidentemente assurdu, benintesa, aggravatu da a scenografia assurda di Laura Terruso è da una direzzione goffa è autocosciente di Michael Showalter chì pare un tentativu disperatu di zonificazione per inventà un veìculu pensatu per fà innamurà sempre di novu à Sally Field -Un scopu chì hè faciule da ghjunghje. À a fine, Doris ùn hà ancu amparatu à vestesi cun un gustu o un stile, ma almenu vene in i so sensi abbastanza longu per sviutà a so casa di sci rotti, cordi di lampa scartati, vechji buttigli di shampoo vioti è pacchetti d'anatra cinese. salsa di l'anni settanta. U prugressu, dice u filmu, cù riserve stimabili di l'incantu tamantu di Sally Field, vene in parechje forme.