Principale Divertimentu RIP Mott the Hoople's Pete Overend Watts, u Bassista Ideal Glam Rock

RIP Mott the Hoople's Pete Overend Watts, u Bassista Ideal Glam Rock

Chì Filmu Per Vede?
 
Da manca, Mott the Hoople: Dale Buffin Griffin, Ian Hunter, Pete Overend Watts, Mick Ralphs.Youtube



fox news fake navy seal

Mott the Hoople eranu u grande gruppu di rock britannicu di l'anni settanta.

I Zeppelin eranu troppu caricati in i so blues alpini Ebow è Allah, u so avianu persu in i nuvuli astrali in qualchì locu trà a Mecca, Memphis è Mordor; i Stones eranu celebutanti falsi-brutali, capaci di tirà di tantu in tantu qualchì putente spit’n’riff fine da i so sumeri stretti, esiliati fiscali, ma incoerenti, cuntabili è inglesi quant'è Arthur Treacher's Fish & Chips; è Floyd, cù a so perfezione planetaria deliziosa è ghiacciata, arpeggi di a Stella di u Nordu è insight psicologichi di prima trinca, rivindicavanu ogni cantina sottumessu à l'acqua cum'è a so patria.

(In quantu à l'atti punk, u Clash hà cuntestatu solu à a fine di u decenniu; u Jam hà realizatu solu una vera trascendenza musicale in un album ( Tutti i Mod Cons ); è l'unica altra banda di l'epoca punk chì puderia avè sustinutu, The Damned, sparghjenu u so megliu travagliu trà a fine di l'anni 70 è a prima metà di l'anni 80.)

Ah, ma Mott the Hoople!

Mott the Hoople hà cumbinatu u camminatore di u ziu Bob's-yer leer of the Small Faces, a frenesia di i beat-band di l'era di Star Club, Jerry Lee Lewis, l'estasi lentu di i Kinks, u stomp ridiculu è u clatter di Joe Meek, è u burlone schernitore di Vince Taylor.

Ma dopu, anu fattu duie cose rimarchevuli è uniche cù tutte queste influenze gioiosi.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=vfvyUGetN1Q?list=PLjwRWFOburBBtmbT1kTCUYmaXdW79SjU6&w=560&h=315]

Prima, li anu realizatu cù u vichjaru, a solita spessa, di metallo post-blues britannicu - vale à dì, mezu Slate Purple, half-smarted-up Slade (vale à dì, una specie di barattolo oscillante chì I ') chjameraghju proto-Fu Manchu); è in segundu, anu fattu fronte à sta macchina di slot sloppy sloppy-reve di Reeperbahn-raving cun unu di i cantautori più sensibili è realizati rock 'n' roll mai produttu, Ian Hunter.

Ùn sò micca sicuru chì qualchissia altru abbia mai pruvatu stu tipu di cumbinazione (è s'elli l'anu fattu, ùn l'anu micca uttenuta per mezu). Ùn hè micca paragunevuli à Dylan chì va elettricu; hè paragunevuli à Dylan chì va elettricu è sceglie Blue Cheer o Boamin-era Flamin 'Groovies per sustene lu.

O forse hè cum'è Harry Nilsson chì si unisce à Paul Revere & the Raiders; o (è forse, è questu pò esse u più adattu), hè cum'è Elliott Smith chì hè sustinutu da qualchì strana cumbinazione di Blue Öyster Cult è Dr. Feelgood.

In un certu modu stranu, forse hè ciò chì Kurt Cobain stava raggiungendu - questu mischju di u prufanu è di e biopsie sacre di l'anima - ma Ian Hunter avia una direzzione assoluta cù a lingua, un amore per a melodia è u slogan, è un disprezzu per a metafora chì l'hà fattu (è face) un mudellu assulutu d'ecunumia è di grazia, è letteralmente unu di i più grandi cantautori rock 'n' roll hà mai pruduttu. Chì Hunter hè statu accumpagnatu à un slug di metallo di garage in viaghju di velocità mach-mach di una banda di roccia hè, bè, singulare è spettaculare.

Peter Overend Watts, u cuntributore di Mott the Hoople, hè mortu sta dumenica scorsa à l'età di 69 anni (Overend, chì parechji presumevanu esse un soprannomu, era, in realtà, u so nome di mezzu).

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=4MyJHh451Y4&w=560&h=315]

U stilu guasgiu di Watts, guasgi senza arte, era assai sfarente da a flotta Squire / Lake / Entwistle-isms di a so epica; eppuru era tramindui perfettamente perfettu per Mott the Hoople, è profondamente influente nantu à a basa di kick-drum-matching / tonic-chord bass chì hà custruitu u punk rock. A so influenza nantu à ghjucatori cum'è Paul Simonon, Alvin Gibbs, è Sami Yaffa hè veramente prufonda, per ùn parlà micca di u so grande effettu nantu à i cuntimpuranei cum'è Trevor Bolder è Gene Simmons.

In parechji modi, nisun altru ghjucatore, o stile, ùn averia adattatu à Mott the Hoople. Avianu bisognu di qualcunu per radduppià a gamma bassa implicata da u sonu di a battaglia di Mick Ralphs (è dopu Ariel Bender). Assai cum'è e Dolls (chì avianu un approcciu simile, ma ancu di più chjucu è pisante à u bassu), un bassistu sciuffante, di musica, averia lasciatu i schemi di accordi dumbangel Farmer John / Dave Clark 5 è chitarre ritmiche buzzing chì si giravanu in u ventu, senza ancura.

È Watts, in alte piattaforme, una pagliaccia di capelli d'argentu, è vestiti bizzarri chì sia Dave Hill di Slade sia Derek Smalls avarianu trovu ridiculu, era probabilmente l'altru puntu focale visuale primariu per u idea di Mott the Hoople. Ci hè parechje persone chì anu furmatu a so idea di ciò chì glam inglesi pareva o chì un bassista deve esse basatu annantu à vede quella muntagna di platinu, Pete Overend Watts.

Saria ancu sminticatu di ùn parlà micca di questu: i dui album di Ian Hunter-less Mott (cun ​​Watts, u batterista Dale Buffin Griffin - chì, stranamente, hè mortu quasi un annu à u ghjornu prima di Watts - è a fine di u termine Mott the Hoople tastieru Morgan Fisher) sò veramente luntanu, assai megliu di quantu devianu esse, è meritanu una seria attenzione è rivalutazione.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=aFRKu3My1Oc?list=PLnsqVRYspq0XCKcJnd5HCGHOUA_gfplY6&w=560&h=315]

In fattu, u secondu album Mott (1976's) Gridendu è Puntendu ) hè un ponte terrificante è affascinante trà Mott the Hoople, Slaughter and the Dogs / Boys-type boogie pop punk, è u latu più glammu / Hanoi-Rocky di hair metal (u cantante Nigel Benjamin, chì face ribombu à u sashay di glam è presagia u Sunset Strip urlendu, hè assai sottovalutatu cum'è cantante).

Finiscimu quì: I sette album di studio di Mott the Hoople sò pieni di delizie quasi infinite è interamente essenziali. A banda forge costantemente u rock rock garage-hook, inni plaintivi è pastorali, isteria di u gruppu di fanciulle, chjachjarate di sock-hop à doppiu tempu, inni glitter auto-mitulizanti, è ribelli di l'adulescenti ribelli in unu di i cataloghi i più gratificanti di a storia di u pop scogliu. Sceglite guasi qualsiasi album di Mott the Hoople è darete testimoni di u so geniu è di u lentu galoppu di Diu di u bassistu Pete Overend Watts.

U mo preferitu per u mumentu hè a versione estesa di Live , esciutu inizialmente cum'è un discu solu in u 1974, ma rilanciatu 30 anni dopu cum'è un doppiu gruppu assai superiore. Hè unu di i più grandi album in diretta mai registrati: una bomba cherry cruda, in alza, di un album, hè essenzialmente u megliu album di Clash chì Clash ùn hà mai fattu, è si leia perfettamente - in power-chording, chukka-chunka-charging, guasi fora di cuntrollu, Dave Davies-scontra-Richie Blackmore lampendu petardi da una forma di trenu- (guasi) tutte e sfarente tappe di a carriera di Mott the Hoople.

Ah, è u discu dui cuntene a versione più bona di Sweet Jane mai registrata. Iè, u a migliore versione di Sweet Jane mai registrata.

R.I.P. Petru Overend Watts. Bassista per una di e più grande bande di tutti i tempi. U 13 di maghju di u 1947 - u 22 di ghjennaghju di u 2017.

Articuli Chì Pudete Piace :