Principale Stile Di Vita Nusrat Fateh Ali Khan: A Musica Trance Originale

Nusrat Fateh Ali Khan: A Musica Trance Originale

Chì Filmu Per Vede?
 

Per chjamà un cuncertu, in particulare quellu di un cantadore di canti religiosi, una rivelazione hè al di là di u cliché. Eppuru ùn ci hè un termini megliu per discrive a prima volta chì aghju vistu u defuntu Nusrat Fateh Ali Khan.

In u so primu momentu, u cantante di qawwali pakistanu era unu di i vocalisti più appassiunati è imaginativi di u so tempu, è quella notte d'ottobre 1992 à u Sanders Theatre di Cambridge, Massachussets, hà cantatu a so musica devozionale Sufi cun abbandunamentu pienu di gola. U scopu di Qawwali hè di avvicinà a ghjente di Diu, è ascultendu u sgiò Khan cinghje e linee salvaticamente careening cù u stilu ritmicu chì mi avete da scherzà, era chjaru chì una sorta di trascendenza stava accadendu . Alcune persone si sò entusiasti tantu chì anu lampatu l'alarma d'incendiu, è u palazzu hà da esse evacuatu. Vicinu à una ora passava prima ch'è no fussimu permessi di rientre, ma nimu ùn hè andatu in casa in l'interim.

Aghju vistu à Mr. Khan in cuncertu duie volte di più, à a Merria in u 1995 - induve aghju pusatu accantu à u rabid fan Jeff Buckley - è à Radio City in u 1996. À quellu spettaculu dopu, era chjaru chì qualcosa ùn andava micca bè. Khan era oramai cusì pesante chì avia bisognu à esse aiutatu nantu à u palcuscenicu. A so prestazione, benchì salpicata di geniu, era relativamente sottumessa. In un annu, i so reni avianu succorsu à u diabete anticu. Avia 49 anni.

Pocu nanzu à a so morte, Mr.Khan hè entratu in studio cù u pruduttore Rick Rubin per arregistrà ottu pezzi chì venenu di esse publicati cum'è set di doppiu discu, The Final Studio Recordings (Americanu / Legatu). Rubin pò sembrà una scelta strana per un album di qawwali, ma u so travagliu recente cun Johnny Cash mostra chì si abstiene di diluisce a musica tradiziunale. U sonu quì hè croccante, è a tabla è l'armuniu - i soli strumenti al di là di a voce - sò pompati in altu in u mischju, ancu megliu per sente cume ombreggianu delicatamente ogni inflessione di i voli d'improvvisazione di u cantante.

Con alcune eccezziunali sublimi, Mr. Khan riposa per a maiò parte di u primu discu, lascendu a più grande parte di i fochi d'artificiu vocali à u so fratellu minore, Farroukh Fateh Ali Khan, è à u so nipote, Rahat Nusrat Fateh Ali Khan. (In cunfurmità cù a tradizione di a famiglia, Mr. Khan avia dighjà chjamatu Rahat cum'è u so successore. Hà appena publicatu un eccellente album da ellu, ancu in American è pruduttu da Mr. Rubin; si esibirà à u Bowery Ballroom u 13 di ghjugnu.) In u secondu discu, Mr. Khan sembra scaldà à u so compitu, sparendu giri di scat cantanti di daredevil mentre u coru cresce più fervente daretu à ellu. Hè robba maravigliosa, ma ci vole un pocu per ghjunghje.

U sgiò Khan era in u so megliu momentu quandu spinghjia a so voce rascalante è animosa à u puntu di rumpitura è al di là, ma à u mumentu di a registrazione di queste tracce, era troppu malatu per falla cusì cunzistente. I principianti in u travagliu di st'omu rimarchevuli devenu prima truvà Shahen-Shah, u so debutu in u 1989 in u mondu reale, o qualsiasi di i cinque dischi En Concert à Paris nantu à Ocora. A cuntrariu di i Semplici Gravamenti Final Studio Recordings, quessi album cuntenenu u tipu di musica chì accende allarmi di focu.

–Mac Randall

E Strisce Bianche: Grandi Moppi Bianchi

Ci deve esse qualcosa in u Schlitz. U Midwest pumpa di vitture è di granu è di chimichi periculosi è di colture dopu à colture di fenu di palla pasticciata dapoi l'anni 50. Hè dinò a fascia di u paese chì hà appiccicatu u più duru à una forma sfacciata è sfrenata di roccia bianca – ùn importa micca chì a maiò parte di l'atti eranu inglesi. À u principiu di l'anni 70, s'eranu stallati tutti per un gasfest prolungatu chì ùn hà ancu sfruttatu. U MC5. I Stooges. Neil Young. Sabbatu Neru. A lista continua, è a maiò parte di i morti chì camminanu sò sempre in strada.

Dunque hè ora chì avemu avutu una nova reincarnazione per accende i cori è e menti di a nostra ghjuventù culturalmente affamata. Per tuttu u Velveeta chì u Midwest hà pruduttu, vene qualchì volta cun un Limburger finu - crudu, piccante, un pocu sciattu. Eccu e Strisce Bianche.

Dapoi u so showcase amichevule à u South by Southwest Music Festival in Austin di marzu, stu duo fratellu-surella di Detroit hè statu spintu in prima linea di una nova tendenza garage-rock. U garage rock serà a prossima grande cosa di a musica? si dumandavanu pocu fà i wags à Entertainment Weekly. Oh, vai. Tuttu u mondu hà intesu parlà di l'acellu. A cosa più significativa chì pudete dì nantu à u garage rock hè chì ùn ci hè mai statu qualcosa di novu; hè sempre sbulicatu in un scronk tinny, spugliatu, basatu in blues. U cantante Jack White, chì tocca a chitarra è u pianofonu mentre a so surella maiò Meg lancia a batteria cum'è un Sasquatch, pare di cunnosce què in e so osse.

A parte da a so modesta predilezione per vestirsi solu in biancu o rossu è invucà i nomi santificati di Blind Willie McTell è Loretta Lynn, e Strisce Bianche si trovanu rinfrescante crude in u so terzu album, White Blood Cells (Simpatia per l'Industria Discografica), cù un whiff of the Buzzcocks here (Fell in Love With a Girl), un vintage Iggy Stooge batte quì (Aspetta) è alcuni di i migliori riffs di crunge postu chì Jimmy Page era sempre in cuntrollu di e so viscere. È facenu cusì senza prughjettà alcunu di quellu scuzz-rock stancu 'tude emanatu da u Signore Blues Punk His'sef, Jon Spencer.

Eppo mi dispiace / Ma ùn mi interessa micca e mine d'oru, i pozzi petroliferi, a spedizione o l'immubiliare, pruclama Jack White (quantunque via i testi alzati da Citizen Kane) durante un interludiu in The Union Forever. Chì mi piacerebbe esse statu? / Tuttu ciò chì tù odii. E Strisce Bianche sunanu cum’è s’elli ùn anu ancu avutu i so sogni sfracellati, è questu hè un ottimu modu per passà per a vita.

–Jay Stowe

E Strisce Bianche ghjuceranu à Bowery Ballroom u 16-17 di ghjugnu, è u Mercury Lounge u 18 di ghjugnu.

Ron Sexsmith: Little Boy, Blu?

Succede tuttu u tempu in i filmi: U pueta di core cori casca cù u ribellu à l'anima scura, è prima di pudè dì Sal Mineo, u picculu agnellu hè scantatu intornu à a so cità nativa in una giacca di coghju, puzzendu u locu cù u soffiu bourbon. è u nihilisimu in magazinu di dime. Prima di finisce u vostru popcorn, hè mortu - un simbulu d'innocenza persu, o qualchì merda cusì.

Stu scenariu mi hè passatu in mente quandu aghju vistu chì u principe scuru di Nashville, Steve Earle, avia pruduttu bardu di faccia nova di u novu album di Ontario Ron Sexsmith, Blue Boy (Spinart). In realtà, a mo prima reazione hè stata: una combinazione intrigante. Mentre i cantautori vanu, Mr. Earle è Mr. Sexsmith sò alcuni di i migliori chì avemu, ragazzi chì creanu cunstante mondi di quattru minuti chì parenu emozionalmente vivi cum'è quellu chì passa fora di e porte di u nostru appartamentu.

Dopu aghju ricordatu chì questi omi anu visioni di u mondu significativamente diverse. U sgiò Earle hè un pragmaticu - u so ultimu album hà presentatu una bella canzone chjamata Ùn vogliu micca perde ti ancora - mentre u sgiò Sexsmith ferma un ottimistu, ancu quand'ellu fonde in l'ombra. Per ciò chì possu sapè / U bughju dinù / Indossa un travestimentu finamente velatu, hà cantatu annantu à u so eccellente secondu album, Altre canzone.

A bona nutizia hè chì Mr. Sexsmith ùn tira micca un Mineo nantu à Blue Boy. U Signore Earle trascina in u so amore per a psichedelia di i Beatles in strati, u reggae è a batteria è dà à Mr. Sexsmith un calciu musicale in i pantaloni. Benchì l'album abbia i so mumenti sinistri (ascultate Parabola, in cui u poveru perdente si dumanda: È se quellu gattivu vincitore / Avessi un picculu accidente?), U romantisimu chjaru di Mr. Sexsmith vince.

Questa lotta trà u bughju è a luce si pò truvà nant'à a prima pista, Sta Canzona. In una voce chì sona cum'è un ibridu lisciu di Van Morrison è Chet Baker, Mr. Sexsmith canta di portà una canzone fragile in stu mondu, dumandendu ripetutamente, Cumu pò sopravvive sta canzone? Ma dichjara ancu: Ùn lasceraghju mai sta canzona sola / a tengu / Salvu è caldu / Perchè l'odiu hè forte / È l'oscurità prospera.

Micca ogni canzona di Blue Boy hè una perla. L'urganu luttu è a linea di chitarra di Cheap Hotel sona bè, ma i testi, riguardu à una donna chì fughje u so maritu abusivu, si sentenu muti. Ma ùn ci sò micca clunkers veri. U Signore Sexsmith cuntinua à impacchettà e so parolle belle simplici cù poche surprese. Nantu à Fallen, per esempiu, adopra a maghjina di e foglie di vaghjime per simbulizà micca u spettru prevedibile di a morte, ma un amore intensu: È e foglie anu persu / Di i rami cum'è sempre / Chì ci lascia d'oru / È di culore di vinu percorsi / In listessu modu, sò cascatu per voi.

Ci sò mumenti – cum'è per esempiu Ùn dumandate micca perchè è Just My Heart Talkin' – quandu a musica sona tantu à quella di u sgiò Earle chì vi aspettate à mezu sente a so voce stanca di u mondu sopra e chitarre jangly. Allora u Signore Sexsmith si presenta è vi face crede chì l'ottimisti ponu operà in un mondu periculosu.

- Frank DiGiacomo

Articuli Chì Pudete Piace :