A tristezza, sordida autodistruzione di u trumbettista iconicu di a Costa Ovest è di u cantadore di jazz à voce sussurru Chet Baker hè affruntata torna in u biopic disordinatu è inarticulatu Natu per esse turchinu. U filmu travaglia solu intermittentemente, grazia à a musica simulata (nimu di ella interpretata da Chet Baker ellu stessu o presa da i so registrazioni classichi), u scripte sciattu di viaghju in u tempu è u stilu di forma libera di u scrittore-regista canadianu Robert Budreau, è l'inattitudine murmurante di Ethan Hawke chì face impussibile di capisce a metà di ciò ch'ellu dice in una scena data. L'ubbiettivu hè di dà à u filmu u listessu tempu d'impruvisazione cum'è un riff di jazz, ma hè pianu è fora di sintonia. Predicu chì l'audienza (ancu i hardcore jazz buffs) perderà u ritmu prima di u primu coru solu.
NATU PER ESSERE BLU ★★ Scritta è diretta da: Robert Budreau |
A differenza di u grande filmu di Clint Eastwood Acellu, à propositu di Charlie Parker, questu scappa di ogni tentativu lineale di cuntà a storia vera (quantunque familiare) di un altru musicante chì lotta per bilancià una carriera legendaria cun una dipendenza da l'eroina dedicata è un tentativu disperatu di batte a morte cun un ritornu; Natu per esse turchinu hè ciò chì chjamu un documentariu fittiziu. Salta intornu cum'è una mosca cù i singuli, cuminciendu in u 1954 quandu u principe di u cool era u novu amatu di u bebop, facendu un famosu debuttu nantu à u palcuscenicu Birdland cun Dizzy Gillespie è Miles Davis, dopu in spirale in i 1960, quandu avia digià hà persu u so sguardu è a so reputazione cum'è James Dean di u jazz è hè statu lavatu dopu à anni di abusu di eroina, dopu lampatu in daretu à u pavimentu imbruttatu di una cellula taliana induve, alta cum'è un pallone à eliu, una tarantula si striscia in a manu. In a vita vera, u pruduttore Dino de Laurentiis li hà veramente offertu a pussibilità di ghjucà si in un filmu di a so vita chì ùn hè mai statu fattu. In stu filmu, hè in pienu filmu dopu à anni in prigiò, perseguitu da u so ufficiale di libertà cundiziunale, quandu dui traficanti di droghe l'anu battutu senza sensu, distrughjendu e so labbre è caccendusi i denti. U minutu dopu cerca una redenzione per mezu di metadone è cerca un modu per rinvivisce a so carriera cù falsi denti. Per fà piacè à l'autorità è cunvince u so manager chì pò guadagnà a so vita è evità un altru pezzu in prigiò, accetta ancu un cuncertu cù una banda di mariachi ingannevuli, sunendu a tromba in un sombrero. Ghjoca torna à Birdland, in un ritornu famosu, ma ùn hè chè questione di tempu prima di riscaldà torna u vechju ipodermicu - un mudellu tristu in a so vita u filmu ripete monotunu. Ethan Hawke move e so dite cunvincente è a tromba di a banda sonora attuale di Kevin Turcotte hè eccitante, ma a stella hè troppu sfacciata è sprecata per sembrà bellu cum'è u zitellu di a splutazione di l'Oklahoma chì era nantu à i so glamour copertine di i primi dischi discografici, è si va fisicamente in discesa da quì. Culpisce in terra devastatu è senza denti.
Carmen Ejogo si mette megliu cum'è l'attrice fittizia fictitiva chjamata Jane chì prova à riabilitallu è perseguisce a so propria carriera à u listessu tempu. Un cumpostu di e numerose mogli, amanti è stanotti di una notte in a vita tempestosa di Baker, furnisce i cuntrasti emozionali chì altrimente mancanu u film, ma era assai megliu cum'è Coretta Scott King in Selma. Ella alza u so angulu di u schermu, ma cù un co-stella cum'è Ethan Hawke chì insegna una classa maestru in incoerenza, quantu hè dura? U filmu finisce male per tutti quelli chì participanu ma si svanisce à u neru prima di a strana morte di Chet Baker in Amsterdam in u 1988 quandu hè cascatu misteriosamente da una finestra. Quandu l'aghju intervistatu per un prufilu sindicatu internaziunale per prumove l'acclamatu documentariu di Bruce Weber Andemu perde, a so labbra era tantu luntana ch'ellu ùn pudia più ghjucà a tromba, eppuru era sempre ostinatu à difende l'eroina cum'è una droga inofensiva se usata currettamente.
Era un relittu di trenu, ma avia un stile musicale chì era onestu è unicu, è i segmenti musicali, disposti è diretti da u pianista di jazz jazz David Braid, si avvicinanu à u livellu di autenticità sofisticata chì purtroppu manca in u restu di u film. Ethan Hawke canta dinò dui standard di u Great American Songbook. In My Funny Valentine, s'assumiglia ancu à a sensualità vocale senza fiatu di Chet Baker, ancu s'ellu ùn vene micca in ogni locu cusì vicinu à u sonu inquietante è memorabile di Baker cum'è Matt Damon cantendu a stessa canzone in U Talentu Mr. Ripley. Passendu da u culore à u neru è u biancu granulatu, stu filmu ùn hè micca senza i so mumenti d'interessu visuale, ma per un studiu più cumpletu di a vita è di a carriera di Baker, leghje u libru di James Gavin Deep in a Dream , o megliu, arricchiti cù u veru affare è un bichjeru di vinu è stà à sente ciò chì era prima.