Arrivendu à u publicu di tutte l'età, culori, credi, generi è persuasioni, u rumanzu vincitore di u Premiu Pulitzer di Alice Walker U Culore Viola Passò à diventà un film di Steven Spielberg di sustanza è artistica in u 1985, cù Whoopi Goldberg è Oprah Winfrey trà i so principali attori, è po un musical di Broadway cù LaChanze in u 2005. Quella pruduzzione ùn hè micca stata bè ricevuta da a critica, ma dopu avè trovu a so audienza core, hè andatu per 910 spettaculi. A ghjudicà da e briunate tumultuose è da ovazioni, micca solu à a fine, ma per tutte e so duie ore è mezu nantu à u palcuscenicu, diceraghju u novu rinvivimentu di U Culore Viola à u Teatru Bernard Jacobs hà capitu digià.
Nobile, convincente è putente cantatu, l'impattu stravagante di una saga chì abbraccia quattru decennii in a vita di una famiglia nera in u Sud è traccia a crescita eroica di una donna da a schiavitù moderna, illegale à l'indipendenza cumpletamente realizata hè cusì evidente nantu à a scena musicale cume era in stampa è in film. Cum'è u centru di sta storia epica, u caratteru cumplessu di Celie hè una di l'eroine più indimenticabili di a literatura. Facendu u so debuttu à Broadway, l'Inghilterra Cynthia Erivo incide u rolu in ambra. È chì rolu cumpresu hè. Celie apparisce per a prima volta cum'è un zitellu micca amatu chì hà parturitu dui criaturi da u so babbu, tramindui strappati da e so bracce è datu à stranieri. Quandu a so mamma more, Celie aiuta a so adorata surella Nettie, chì li hà amparatu à leghje è à scrive, à fughje da casa cù a speranza di truvà una vita megliu, mentre u so babbu impegna Celie nantu à un maritu viziosu è sadicu chjamatu Mister ( Isaiah Johnson) chì a sbatte cù un ciuffu, a usa cum'è una mamma surrogata per i so figlioli, a tratta cum'è un oggettu sessuale è a travaglia cum'è un mulu.
Celie hà a disgrazia di cresce in un ambiente culturalmente privatu d'ignuranza è di fanatismu, un zitellu custrettu à suppurtà e difficultà, rinuncià a so ghjuventù è accettà e responsabilità di l'adulti prima ch'ella abbia l'età di sapè qualcosa di a vita - un zitellu-donna cusì imprigiunatu da ella servitù propria chì una casella postale rurale nantu à una strada vicinu à a riva di un campu di granu pulverosu diventa u so solu ligame cù u mondu esternu. È ancu quella casella postale hè pruibita per ella quandu diventa u receptaculu per e lettere settimanali scritte da ella da Nettie, chì ella crede morta - cumunicazioni cù u mondu esternu chì Mister li piatta sottu à una tavula sciolta in u pianu. Ùn sò micca cum'ellu si cumbatte-Sò solu cumu stà in vita, dice Celie. U Culore Viola hè a storia valente di cume sopravvive, sboccia cum'è i fiori viulati chì trasudanu bellezza ancu in l'ambiente u più bruttu di a so zitellina, è trova a so forza interna è u so valore.
U palcuscenicu ùn pò micca duplicà u tempu chì vede in un filmu, è aghju mancatu l'imaghjini chì u sgiò Spielberg aduprava nantu à u filmu, ballendu davanti à l'ochji: i zitelli neri spuntanu attraversu un campu di ranuncoli, un omu chì tocca un piano honky-tonk nantu à un zattera di fiume, una bella cantante in un juke backwoods chì cintura i blues un sabatu sera, seguitata da a musica di una riunione di vangelu di focu è di zifra dumenica matina. E piantazioni è e cabine ruvine, i magazini generali è e prime vitture, e sedie basculanti chì si staccavanu contr'à i tramonti calenti aranci in i campi di cuttuni - eranu immagini brillanti chì traspurtavanu l'audienza in Georgia in a zitellina di u seculu precedente, ricreati artamente è rapitu cù bellezza è timore.
Ùn ne uttenite nunda in a direzione antisettica di John Doyle o l'inseme ch'ellu hà cuncipitu chì ùn mostra altru chè sedie di legnu inchjudate à un muru battutu. E stagioni passanu, e relazioni crescenu è cambianu, è Celie hè sempre a camera, chì registra tuttu mentre passa per a retina di i so ochji. Cynthia Erivo ghjoca diverse età, umore è emozioni, da un pacifistu occhiu sordu chì porta i so battiti in a manera chì a maiò parte di a ghjente piglia u so caffè di a mattina, à una canna fiera di una donna, fragile cù l'età ma sàviu cù u spiritu interiore, cumunicendu a so cunniscenza di cumu brusgia l'inghjustizia. Quandu a storia finisce in 1949, ella hè trattenuta, digna è infine ghjustamente fieru di u modu in cui a so vita hè andata. Quand'ella annuncia a so dichjarazione d'indipendenza, hè una ghjurnata di lettere rosse in scena, è Celie triunfa infine, in più manere di una.
Ùn hè micca aiutata assai da una partitura mediocre, cù musica è testi di Brenda Russell, Allee Willis è Stephen Bray chì sò pocu più cà utili in u megliu è urlanu finu à u puntu di cacofonia in u peghju, o da un libru di Marsha Norman chì cataloghi i punti trama salienti in u famosu rumanzu senza tante sfumature. Ciò chì guida sta versione di una storia cunnisciuta à u successu sò i ghjucatori di sustegnu. In u 1916, quandu Mister porta in casa una donna di fantasia chjamata Shug (bella incarnata da Dreamgirls Jennifer Hudson), chì l'attrazione lesbica per Celie diventa una fonte di liberazione, u spettaculu vene ancu vivu. Cum'è a cantante di una figliola di u predicadore diventata salone, Ms. Hudson hè sottumessa à a dieta, ma hè sempre abbastanza corpulenta da arrubbà qualunque angulu di u palcuscenicu in cui si trova à tutti l'altri. Si pò sempre cinghje li à u sicondu balcone, ancu se e so canzone ùn valenu micca a pena di stancià si in gola.
Altrettantu affascinante hè u strapping Kyle Scatliffe cum'è u figliastru di Celie Harpo, chì apre una casa di strada è presenta à a famiglia una moglie combustibile chjamata Sofia, ghjucata cù robusta spiritosità libera è pulmoni di ferru da Danielle Brooks, una forza rotonda di a natura chì ùn prende micca rottami da ogni omu, neru o biancu. Mentre a storia avanza, a so propria fiertà è u so entusiasmu si scontranu cù una trista cascata, è vedemu quantu pocu cuntrullà e donne nere nantu à i so destini in Georgia rurale.
Hè Nettie (una radiante Joaquina Kalukango), di ritornu da u travagliu missiunariu in Africa cù i dui figlioli persi da Celie in trappula, chì insegna à a so surella longu chì, malgradu u dulore è u sacrifiziu in a so vita, hè sempre stata amata. Tutti in U Culore Viola hà u tippu di volumi di publicu spessu sbagliu per un bonu cantu, è ammiraghju a so stamina, ancu se i calistenichi vocali si portanu veloci.
A grande finale, cù una ripresa eccitante di a melodia di u tìtulu, face à tutti nantu à u palcusceniu un tumultuu applausi in tempu di pentì si è di girà si U Culore Viola in hokum inventatu è sentimentale. Ma questu hè un spettaculu cù una presa nantu à a vulnerabilità emotiva di u so publicu. Nera, povera di terra, brutta, senza cumpetenze è senza educazione, Celie impara, in l'inguernu di a so vita, cumu si alzà è esse cuntata. Aghju guardatu intornu è aghju vistu lacrime induve i cinichi anu paura di calpighjà.
Hè luntanu da esse perfetti è à prova di critichi, ma piaci o micca, U Culore Viola mette un pocu di carne nantu à quelli ossi calchi di Broadway chì sò diventati quist'annu in un cimiteru teatrale.